Wheelies 30 – 28. Valentino Rossi (-20)

Our annual Wheelies 30 continues with a legendary figure.

If anyone said that Valentino Rossi will finish fifth this season, they would have been called mad. The sad reality of Rossi’s underperformance is far more complex than what we saw on our TV screens.

Though he had a reasonable first part of the season, with a gigantic win at Assen, he never was in a real position to fight for the world championship. Much more than that, Maverick Vinales dominated him throughout the whole year.

Definitely his bad performances were also technically related, as the Yamaha bike was underperforming, but he cannot blame entirely the team. Without his training crash prior to Misano, he would have had theoretical chances to win the championship.

Most likely, 2018 will be his last season. If the bike doesn’t deliver and if he doesn’t step up his game to fight against the young guns, Valentino Rossi will have no chance to win his desired tenth world championship. If he does, he will be once again a title contender as he was in 2015 when he deserved the big trophy.

 

Photo – Yamaha Racing

Wheelies 30 – 29. Michael van der Mark (-7)

We continue our second edition of Wheelies 30 with a young and promising rider. Michael van der Mark had the courage to risk everything and moved from Honda to Yamaha.

Given how bad Yamaha performed in 2016, this move could have been a career ending for Michael. Not only that is wasn’t the case, but the Flying Dutchman of the Superbikes has done a tremendous job throughout the whole outpacing Alex Lowes, his more experienced team mate.

While he performed extremely well in the Superbikes, his two appearances in the GPs with Monster Energy Tech3 Yamaha were lacklustre, but given the short time to accomodate with the M1, it is quite understandable.

If Yamaha raises the challenge next year in World SBK, Michael can be a good challenger for the unrivalled crown of Jonathan Rea. Who knows, maybe it’s about time to have another king in SBK.

 

Photo – Yamaha Racing

Wheelies 30 – 30. Alex Rins (New Entry)

Today we start the second edition of Wheelies 30, an annual top 30 which comprises the best riders of 2017 from all the motorcycling competitions throughout the world.

A rookie starts Wheelies 30. As a new entry in this top, Alex Rins seems a very good prospect for the future in MotoGP. The spanish rider had a difficult rookie year in the premier class.

He started the year on a high with a ninth place finish in Qatar, but after an injury, he missed several races. At mid point in the championship, he only had those seven points obtained at Losail.

The second half of the championship was much, much better for Rins. Several top five finishes and the unreal chance to fight for the win in Australia raised several eye brows. His best finish came in the last round, in Valencia, where he ended fourth.

We should not be mistaken by his championship place, as he managed to finished only 16th. In some of the races, he was a main eventer and he’ll definitely be a top gun in the years to come.

 

Photo – www.suzuki-racing.com

 

Reaching milestones – 150 podiums for Ajo Motorsport in the World Championship

The 3rd place finish of Red Bull KTM Ajo rider Miguel Oliveira last time out at the Aragon GP was the 150th podium finish in the World Championship for the Ajo Motorsport group. We will now make a little throwback to the most important moments in the history of the Finnish team. 

The first ever appearance of the team in the World Championship was at Sachsenring 2001 in the 125cc class, when they raced Mika Kallio as a wildcard. The scenario repeated in Valencia, but the Finn failed crossing the finish line in any of the 2 GPs.

In 2002, the team entered the championship as a full-time team, with the same Mika Kallio as a solo rider and a Honda bike. In spite of failing to appear on the podium through out the whole season, Kallio was a constant point scorer. He managed to win the ”Rookie of the Year” and finished 11th in the championship, with 78 points.

2003 was the year when Ajo Motorsport expanded to a two-rider team. Kallio remained in the team and he was joined by Japanese rider Masao Azuma. After a strong first half of the season, with both riders having scored points in almost every race, Mika Kallio left the team as he accepted an offer from KTM. Andrea Ballerini came in as a replacement till the end of the season. The Italian was very far away from Kallio in terms of results. However, a wet race at the penultimate GP of the year brought a historic result for the Ajo Motorsport duo. With the Bridgestone tyres optimal for damp weather, as Aki Ajo eventually said, Ballerini and Azuma scored a fabulous 1-2 in Australia which remained in the history as the first ever podium finish and, in the same time, the first ever win of the Ajo Motorsport team.

The team entered the 2004 season with high hopes and two new riders – Czech rider Lukas Pesek and Danish rider Robbin Harms. Unfortunately, Pesek proved to be a very inconsistent rider, having crashed out of 7 out of 16 races. On the other side of the garage, Harms was followed by a lot of bad luck as the Scandinavian missed no less than 8 races due to several injuries. His only points were scored in Brno, where he finished 11th, while the best result of the team in the year was achieved by Pesek, who crossed the line 8th at Estoril.

The 2005 season brought another total change in terms of riders. Tomoyoshi Koyama and Alexis Masbou were offered a ride with Ajo Motorsport. The debut of the Japanese rider in the competition was an impressive one, as Koyama ended the season as the Rookie of the Year. Through out the season he managed to climb the podium twice. In Phillip Island he secured 2nd place for only 0.002 ahead of Marco Simoncelli and 0.010 ahead of Mattia Pasini in what had been a triple photo-finish. Only one week later, Koyama finished 3rd at the Turkish GP, missing out on the win for only 0.156. He finished 8th in the championship, with Masbou, whose best result was a 5th place finish at Assen, in 18th.

The promising results of the Koyama-Masbou duo determined Aki Ajo to renew their contracts for 2006. This time it was the manufacturer who had been changed, as Ajo opted for Malaguti instead of Honda. Unfortunately, none of them could get close to what they had achieved one year earlier. Alexis Masbou had a similar fate to the one of Robbin Harms two years before, as the Frenchman took part in only 8th races because of several injuries. He failed scoring any points. Koyama also suffered an injury which forced him to miss 3 races in a row and, in spite of having scored points in 11 out of 13 started races, he finished only 15th in the championship.

Due to the poor performances of the Malaguti, 2007 brought another change at the level of manufacturer . This time, Derbi was the engine supplier for the Ajo Motorpsort bikes. Also, Koyama and Masbou were replaced by Austrian rider Michael Ranseder and Romanian rider Robert Mureșan. Ranseder was a constant finisher in the zone of the 8-13 places and finished the championship in 12th. Unfortunately for Mureșan, who nowadays still is the only Romanian to have ever raced in the World Championship, he did not score any points.

For 2008, Aki Ajo managed to capture the signature of French rider Mike di Meglio, a previous GP winner in the lightweight class. He shared the garage with Swiss rider Dominique Aegerter. After scoring the first podium of the team in 3 years by finishing 2nd at the Chinese Grand Prix, di Meglio exploded on home turf and took a resounding win and with it the championship lead from Simone Corsi. The Italian fought back next race on home turf for him this time and won with di Meglio in 4th. This tied the 2 rivals in points at the top of the championship, with Corsi in advantage due to more victories. However, di Meglio regained his lead after another amazing win, this time in Catalunya, and the Frenchman did not let the championship lead escape his grasp anymore from then on. Two further wins in Germany and Phillip Island and four additional podium finishes, corroborated with Simone Corsi s lack of consistency, gave Mike di Meglio the 2008 125cc World Championship. Thus, he became the first ever World Champion of Ajo Motorsport. Dominique Aegerter did good for a #2 rider in the team, as he finished 16th overall.

Mike di Meglio stepped up to the 250cc class in 2009 and his place in the team was taken by German rider Sandro Cortese. Aegerter stayed for a second year with the team. Cortese was not capable of repeating the performance of his predecessor in the team, but he however had a strong season. Three podium finishes with a best of 2nd at the Portuguese GP and a lot of top 6 finishes assured Cortese of the 6th place in the championship standings. Dominique Aegerter improved on his results from 2008 and became an usual top 10 presence. He finished the year in 13th place.

In 2010, Aki Ajo lined up 3 bikes on the 125cc grid. One Aprilia for Adrian Martin and two Derbis for Sandro Cortese and a certain Marc Marquez. Ajo met instant success with the later Spaniard, who managed to win no less than 10 races in that year. However, an enviable consistency by Nico Terol, his main rival, took the title battle to the very last race of the season, where Marquez was crowned the 2010 125cc World Champion by crossing the line in 4th. One episode that certainly needs to be reminded of is the 2010 Portuguese GP, the penultimate GP of the year. Marquez and Terol came at Estoril separated by only 12 points. After 7 laps, the race was red-flagged due to rain and restarded afterwards for 9 laps. In the sighting lap before the restart, Marc Marquez suffered a lowside which caused serious damage to his bike, which needed to be brought back in the pits. As a result, Marquez was forced to start the second race from the last spot on the grid. This eventually proved not to be a serious problem for the 16-years old Spaniard, who easily made his way up to the podium battle. Running in 2nd behind Terol, Marquez made a decisive move on his compatriot in the last lap and scored his 10th win of the season, extending his lead to 17 points with only 25 remaining. Impressive indeed.

In 2011, Aki Ajo managed two teams in the lightweight class, having a total of 5 riders racing for the Ajo Motorsport group. Jonas Folger and Danny Kent raced for Red Bull Ajo Motorsport, an Aprilia supplied team, while Khairuddin Zulfahmi, Efren Vazquez and Johann Zarco were part of the Avant Air-Asia Ajo, which was supplied by Derbi. Once again, Ajo had a rider engaged in the title battle, in the person of Johann Zarco. And once again, the main rival was Nicolas Terol. The young Frenchman impressed with his skills and blew in the back of the neck of Terol through out the whole season. Unfortunately for Ajo, the 2011 season had a reverse scenario compared to 2010. This time, his rider was the consistent podium finisher desperated for a win, while Terol was scoring victory after victory. The first victory of the season was surprisingly brought by Jonas Folger, who dominated the British GP. After six 2nd place finishes and two 3rd place finishes, a maiden win finally came for Johann Zarco, who stamped his authority on Motegi. He eventually finished as a runner-up to Terol. His teammate Efren Vazquez also notched two 3rd place finishes and finished 7th in the championship, just behind Jonas Folger. All in all, it was a good year for Ajo Motorsport.

Aki Ajo kept his 2 teams for the 2012 season in the newly introduced Moto3 class, but switched to KTM bikes for both of them. This time, the Air Asia Ajo team had only one rider, in the person of Khairuddin Zulfahmi, while Arthur Sissis, Danny Kent and Sandro Cortese formed a powerful trio in the Red Bull KTM Ajo team. Cortese opened the season with two 3rd places in a row, followed by a win in Estoril after a magnificent battle with main rival Maverick Vinales. After a wet French GP, in which Vinales retired and Cortese finished 6th, the Spaniard dominated the next 3 GPs, but the German joined him on the podium every time. Cortese shined on home turf in the wet conditions of the Sachsenring and scored his second win of the year. With Vinales only 17th, Cortese took the championship lead. The second part of the championship was a different story for Vinales, whose races were ruined by bad luck and mistakes. Cortese continued his podium run and he was crowned the 2012 Moto3 World Champion after taking his 5th win of the season in Sepang, after an amazing battle with local hero Zulfahmi. Teammate Danny Kent also scored two wins, in Motegi and Valencia, while Khairuddin Zulfahmi climbed the podium twice, 2nd in Malaysia and 3rd in Valencia. While Cortese became World Champion, Kent finished 4th in the championship with Zulfahmi 7th and Arthur Sissis (who also had a podium finish – 3rd in Australia) 12th. A perfect year for Ajo Motorsport we may say.

In 2013, Ajo dropped the Air Asia team and remained only with the Red Bull KTM. Arthur Sissis remained in the team, Luis Salom was brought as a replacement for champ Cortese, who moved to Moto2, while Khairuddin Zulfahmi completed the trio. 2013 was one of the most intense championships the Moto3 had ever seen. The first 3 riders in the championship came into the final round separated by only 5 points, so whoever of them managed to win the Valencian GP would also take home the World Championship. With 7 wins and 5 additional podium finishes, Salom was leading before Valencia with 300 points. Alex Rins was 2nd with 298 points (6 wins and 7 other podiums), while in 3rd it was Maverick Vinales with 295 points (2 wins and 12 other podiums). Unfortunately for Ajo, Salom crashed in the grand finale, letting Rins and Vinales to dispute the championship (with Vinales eventually walking away victorious). However, in spite of finishing 3rd, Luis Salom highly impressed through out the season. His 7 wins were a new record in the Moto3 class (a record which lasted until 2017, when it was beaten by Joan Mir). Salom proved a great strategist, as there where many races in which he entered the last lap in 3rd or outside the podium to eventually get the win. Unfortunately, his death in 2016 robbed us all of a great talent and of an even greater personality, but Salom will forever remain a valuable member of the Ajo family.

In 2014, Aki Ajo switched back to the 2 teams and 5 riders formula. The Red Bull KTM trio was entirely changed, as Jack Miller, Karel Hanika and Hafiq Azmi replaced Salom, Sissis and Zulfahmi. The newly entered Husqvarna Ajo team was formed by the duo Danny Kent-Nicklas Ajo. As we got used to, someone of the Ajo group had to be engaged in the title fight, and that someone was Jack Miller. The Aussie opened the year with two stunning wins in Qatar and Austin, followed by a 3rd place in Argentina. However, four further wins in Le Mans, Sachsenring, Phillip Island and Valencia were not enough for Miller to clinch the championship. Crashing out of Mugello, Assen and Aragon gave Alex Marquez the opportunity to go in front in the championship. Miller came at Valencia with a deficit of 11 points to his rival. His win was not enough as the Spaniard locked out the podium and clinched the championship by only 2 points.

For the first time ever, Aki Ajo entered a season with teams in two different classes. That was the case in 2015. The Husqvarna team disappeared and the Red Bull KTM remained the only team in the lightweight class. Miguel Oliveira, Brad Binder and Karel Hanika were the three riders to race under the Ajo Motorsport colours. In Moto2, Ajo lined up on the grid a team (named Ajo Motorsport) with only one bike, a Kalex. The rider was a known face in the surroundings – a certain Johann Zarco.

In the Moto3, Miguel Oliveira had been expected to be the title challenger, but the chances of the Portuguese were considerably shattered after having failed to score points in the first 2 races. A second place in Jerez and two wins in Mugello and Assen mantained some hopes in the fight with the amazing Danny Kent, Who had one 4 of the first 8 races. Disaster struck for Oliveira in Sachsenring, where he broke two fingers after a crash in FP1 and was ruled out of the GP. Kent went on to win again, and that seemed to be check-mate for Oliveira s title hopes. Three further races in which Oliveira failed to finish in the top 7 also slowed Oliveira down in the runner-up battle with Enea Bastianini. However, what happened next was absolutely fantastic and is still remembered as one of the biggest remount in the history of the World Championship. Oliveira won in Aragon, Phillip Island and Sepang and finished 2nd in Misano and Motegi, while Kent gathered only 29 points across these 5 races. This brought Oliveira 24 points behind Kent with 25 up for grabs at the final round in Valencia, which was also won by the Red Bull Ajo rider. Unfortunately for him, Kent managed to stay on the bike this time and finished 9th, thus securing the title. Oliveira managed to recover no less than 104 points in 6 races, so there is nothing that the Portuguese should be sad at.

On the other side, the debut of the team in Moto2 was simply perfect. Johann Zarco took revenge for all the frustration accumulated in 2011 during those countless 2nd places. The Frenchman took the lead in the championship after taking his maiden win in the class in Argentina and did not let it escape his grasp until the very end. He added 5 more wins and 5 additional podium finishes before the Japanese round at Motegi. Starting from pole, he was also unstoppable in the land of the rising sun and clinched a 6th win of the season and with it the World Championship. He also won in Sepang, thus reaching 7 wins in the season, and with the 9 points gathered in Valencia he established a new record for points gathered in a single Moto2 season – 352. One word can describe the Frenchman s 2015 season – UNSTOPPABLE.

In 2016, Zarco remained with Ajo Motorsport and tried to become the first ever rider to win back-to-back Moto2 championships. A series of 4 wins and one 2nd place finish in 5 races in a row (Mugello-Catalunya-Assen-Sachsenring-Brno) seemed to be enough for Zarco to repeat the performance of the previous year, but some lack of form in the following 4 GPs, where he failed climbing the podium, allowed his rivals to cut his lead. A 2nd place finish at Motegi brought Zarco his momentum back and the Frenchman matematically clinched the title after dominating Sepang. Only 276 points this time, but the same final outcome – Moto2 World Champion.

In the lightweight class, the Red Bull KTM Ajo turned back to the 2-rider formula, with Brad Binder and Bo Bendsneyder. If Zarco encountered some difficulties in clinching his category title, that was not the case for South African Brad Binder. The rider born in Potchefstroom strated the season with 7 podiums in a row, including 3 straight wins in Jerez, Le Mans and Mugello. After opening the second half of the year with a 2nd place in Austria, a first race without points came for Binder as he crashed out of the Czech GP. This motivated the KTM rider even more, as he came back in style and scored two wins in Silverstone and Misano. Binder played defense at the Aragon GP and finished 2nd, thus clinching the World Title with 4 races remaining in the season – new record in the Moto3 class. Binder finished the year with 7 wins and 319 points, 142 more than the runner-up.

As they became World Champions in both Moto2 and Moto3, 2016 can be considered the best ever season in the history of Ajo Motorsport.

In 2017, Ajo also entered the premier class (with Pol Espargaro and Bradley Smith as their riders) and expanded the Moto2 project to two bikes and also brought Red Bull as a sponsor for the intermmediate class team. What is more, the team switched to the brand new KTM chassis.

In Moto3, Bo Bendsneyder remained in the team, while Niccolo Antonelli came as a replacement for Binder. Unfortunately, both riders have been, until now, far away from the performances of the former riders of the team. Niccolo Antonelli currently sits 20th in the championship, having scored points in only 3 races. On the other side, Bendsneyder is 13th.

The Moto2 duo is the former 2015 Moto3 duo of Miguel Oliveira and Brad Binder. Altough big things were not expected for the new chassis in the first season, Oliveira managed to take 2 pole positions and 6 podium finishes. He still lacks a win, but signs show that it will come in the near future.

Last time out at the Aragon GP, Miguel Oliveira finished 3rd after starting from pole. This podium was the one that reached the impressive milestone of 150 podiums for Ajo Motorsport, who has already become a fierce team in the World Championship paddock.

In the end, we leave you with the list of all the riders that have stood at least once on the podium representing Ajo Motorsport since the team debut in 2001:

 

1. Johann Zarco – 35 podiums (16 x 1st, 13 x 2nd, 6 x 3rd)

2. Sandro Cortese – 20 podiums (5 x 1st, 7 x 2nd, 8 x 3rd)

3. Brad Binder – 18 podiums (7 x 1st, 6 x 2nd, 5 x 3rd)

4. Miguel Oliveira – 15 podiums (6 x 1st, 5 x 2nd, 4 x 3rd)

5. Marc Marquez – 12 podiums (10 x 1st, 2 x 3rd)

6. Luis Salom – 12 podiums (7 x 1st, 2 x 2nd, 3 x 3rd)

7. Jack Miller – 10 podiums (6 x 1st, 1 x 2nd, 3 x 3rd)

8. Mike di Meglio – 9 podiums (4 x 1st, 4 x snd, 1 x 3rd)

9. Danny Kent – 5 podiums (2 x 1st, 3 x 3rd)

10. Jonas Folger – 3 podiums (1 x 1st, 1 x 2nd, 1 x 3rd)

11. Tomoyoshi Koyama – 2 podiums (1 x 2nd, 1 x 3rd)

12. Zulfahmi Khairuddin – 2 podiums (1 x 2nd, 1 x 3rd)

13. Efren Vazquez – 2 podiums (2 x 3rd)

14. Bo Bendsneyder – 2 podiums (2 x 3rd)

15. Andrea Bellerini – 1 podium (1 x 1st)

16. Masao Azuma – 1 podium (1 x 2nd)

17. Arthur Sissis – 1 podium (1 x 3rd)

 

photo credit – Speedweek

 

 

Eli Tomac, noul copil minune din motocross

Eli Tomac a fost referința sezonului 2017 în motocrossul american.

La cei 24 de ani ai săi, Eli Tomac ar putea părea bătrân. E drept, la vârsta sa, Jeremy McGrath, Ricky Carmichael, Ryan Villopoto sau Ryan Dungey aveau multiple titluri în motocrossul american.

Vremurile s-au schimbat, iar dominația celor doi Ryan a modificat substanțial mentalitatea în competițiile american de motocross. Eli Tomac se pare însă că s-a descătușat în 2017 de orice fel de probleme și va fi noua referință din USA.

Zece victorii în 18 competiții. Un palmares impresionant în 2017 pentru noul puști minune, Eli Tomac. Dacă ne amintim bine, el a fost campion la supercross și motocross la clasa mică, 250 cmc. Cu siguranță, nimeni nu se aștepta ca tânărul Eli să fie atât de competitiv cum a fost în ultimii doi ani.

Primul moment briliant al carierei a venit acum doi ani, atunci când, a câștigat de o manieră categorică primele cinci manșe ale sezonului de motocross din USA. Având în vedere faptul că pilota o Honda de client și că rivalii săi principali erau Ryan Dungey și Ken Roczen, performanța sa a fost extraordinară.

De la mutarea din 2016 la Kawasaki, cariera sa a primit boom-ul mult meritat. De altfel, la finele sezonului trecut, Eli a primit șansa de a concura în MXGP în ultimele două etape din USA.

Eli Tomac a spulberat concurența europeană și s-a impus fără emoții în toate cele patru manșe. Refuzul său de a participa la MXoN a venit întrucâtva firesc. Programul încărcat din Statele Unite a răpus multe legende la vârste timpurii. Ryan Villopoto, Ricky Carmichael sau mai recentul Ryan Dungey nu au apucat 30 de ani pe pistă și au agățat casca în cui foarte devreme.

Revenind la eroul scurtei noastre povestioare, Eli Tomac este reperul noii generații de piloți. Alături de el, Cooper Webb și Adam Cianciarulo par a fi următorii mari piloți ai motocross-ului de peste ocean și cu siguranță ne vor delecta cu multe dueluri frumoase în viitor.

Indiferent dacă Eli Tomac va deveni noua referință a motocross-ului, el este omul momentului și foarte probabil cel mai în formă pilot al lumii. Cu siguranță, dacă va continua în ritmul acesta, el va accede la un loc în Pantheonul marilor legende ale acestui sport minunat.

 

credit foto: Motocross Transworld

Elogiul puștiului din Kentucky

Nu mai e o noutate pentru nimeni faptul că Nicky Hayden a murit ieri. Din păcate, îmi este foarte greu, dacă nu chiar foarte greu să vorbesc despre puștiul din Kentucky la modul trecut. Șocul este în continuare mult prea mare, iar tristețea pe măsură. Totuși, cine a fost acest Nicky Hayden?

Născut la 30 iulie 1981, pe numele său complet Nicholas Patrick Hayden, a fost o stea a motociclismului. Carisma și personalitatea sa aparte au atras fanii de partea sa. Încă din copilărie, Nicky era văzut ca o mare speranță a motociclismului american. De altfel, după o carieră prodigioasă în dirt track și flat track, puștiul din Kentucky a ajuns și la viteză. Imediat, el și-a demonstrat talentul, iar în 1999, a devenit campionul clasei Supersport din AMA Superbike.

Trei ani mai târziu, el a scris istorie pentru prima oară. După un fabulos 2002, el s-a încununat campion la clasa regină din AMA Superbike. Prin acest triumf, Hayden devenea cel mai tânăr laureat din istoria prestigiosul campionat american. Această realizare l-a adus în vederile echipei Repsol Honda din MotoGP. După câteva discuții preliminare, Nicky Hayden și Honda au bătut palma, iar visul său din copilărie lua contur.

2003 a fost un sezon plin de suișuri și coborâșuri pentru tânărul debutant. Cu toate acestea, el a învățat enorm de la coechipierul său, un anume Valentino Rossi. Pe final de an au început să vină și podiumurile, iar clasarea pe locul al cincilea la finele campionatului i-a adus titlul de Rookie of the Year.

A urmat un 2004 ceva mai dificil, dar cu câteva curse de excepție. Victoria încă îi era străină, dar temerarul Hayden nu s-a dat bătut. Laguna Seca 2005 va rămâne pentru mulți oameni una dintre cele mai frumoase curse din anii 2000. După un duel furtunos cu Colin Edwards, Nicky Hayden își trecea numele în rândul învingătorilor din motomondial. Avea să fie doar primul gust al succesului.

Un an mai târziu și tânărul Hayden se află în fruntea campionatului la Estoril. După două victorii și o constanță debordantă, pilotul vedetă al echipei Repsol Honda este doborât de Dani Pedrosa în ceea ce părea a fi un harakiri veritabil. În ultima etapă, Hayden nu mai era vânatul, ci vânătorul.

La Valencia, Nicky Hayden părea underdogul perfect. Cu toate acestea, el a fost copilul norocului în acea zi călduroasă de noiembrie. Imediat după start, Valentino Rossi a comis o greșeală necaracteristică și și-a aruncat la gunoi toate șansele pentru adjudecarea celui de-al șaselea titlu mondial consecutiv. Nicky Hayden și-a făcut cursa sa în spatele celor două motociclete Ducati, iar la finalul zilei, el avea să fie noul campion mondial. Emoțiile triumfului au fost vizibile, dar tânărul puști din Kentucky era deja în cărțile de istorie. Din nefericire pentru el, acesta avea să fie ultimul său mare moment de glorie din carieră.

Următoarele două sezoane au fost lipsite de rezultate, iar în 2009, Nicky Hayden lua drumul Bolognei. Ducati avea acum doi campioni mondiali în componență. Casey Stoner și Nicky Hayden. Mariajul dintre Puștiul din Kentucky și Ducati a fost unul anevoios și total lipsit de rezultate. Între 2009 și 2013, americanul a mai urcat doar de trei ori pe podiumul de premiere. Nici Stoner și ulterior nici Valentino Rossi nu au reușit să readucă gloria pierdută din 2007 a lui Ducati.

Ultimele sale două sezoane petrecute în motomondial au fost mai degrabă figurație. Alături de Aspar, șansele lui Nicky Hayden de a obține rezultate decente au fost aproape nule. Astfel, la finalul lui 2015, după fix 13 sezoane petrecute în motomondial, Puștiul din Kentucky își anunța retragerea din motomondial și lua drumul mondialului de Superbike.

Ten Kate Honda l-a adus în 2016 alături de tânărul Michael van der Mark. Din nefericire, încă de la început, Nicky a fost învins în mod sistematic de talentatul său coechipier olandez. Chiar dacă a obținut victoria la Sepang, în condiții meteorologice vitrege, Hayden a încheiat sezonul pe un rezonabil loc cinci, dar în urma lui van der Mark.

Pentru 2017, el a ales să continue în Superbike, tot alături de Ten Kate Honda. Din păcate, debutul sezonului a fost unul catastrofal. Materialul tehnic propus de constructorul japonez a lăsat de dorit. La momentul accidentului nefericit de miercurea trecută, Hayden ocupa un derizoriu loc 13 în clasamentul general, cu un total de doar 40 de puncte. Ultima sa întrecere din carieră a încheiat-o pe 12, la mare distanță de învingătorul Chaz Davies.

Pe 17 mai, dezastrul lovit. Într-un moment de neatenție, Nicky Hayden a fost accidentat mortal în Italia. Conform primelor buletine medicale, starea sa a fost foarte critică, iar americanul a fost transportat de urgență la spitalul din Cesena. Zilele au trecut, iar noutățile nu erau deloc optimiste. Ieri, în jurul orei 19, decesul a fost constatat și anunțat în mod public de purtătorul de cuvânt al spitalului unde era internat de miercuri.

Lumea motociclismului e mai săracă de acum cu o stea. Unul dintre cei mai de treabă piloți din paddock s-a stins la doar 35 de ani. Destinul său a fost unul ironic, căci moartea l-a ocolit atunci când concura cu 300 la oră. Din păcate, umorul macabru al providenței și-a făcut simțită din nou prezența.

Adio, Nicky! Salută-i pe Marco și pe ceilalți din partea noastră!

Ride in paradise, champion!

credit foto: motogp.com

Le Mans 2011 sau ziua in care motomondialul l-a castigat pe Maverick Vinales

Weekend-ul 13-15 mai 2011. Doar un weekend obisnuit din calendarul competitional al Campionatului Mondial de Motociclism Viteza, weekend in care era programat Marele Premiu al Frantei, ce avea sa se desfasoare, ca de obicei, pe circuitul Bugatti de la Le Mans.

Era a patra etapa a sezonului, iar pilotii defunctei clase 125cc veneau in Franta cu un singur obiectiv, si anume acela de a-l da jos de pe prima treapta a podiumului pe Nico Terol. Spaniolul, vicecampion in 2010, incepuse furibund anul, obtinand trei victorii in primele trei curse ale anului, de fiecare data la diferente uriase fata de restul plutonului.

Cu o etapa inainte, pe circuitul Estoril, atentia publicului nu a fost captata doar de noua demonstratie de forta a lui Terol. Ochii lumii au fost ațintiți si pe un pilot debutant, un tanar de doar 16 ani, un anume Maverick Vinales. Pilotand pentru echipa frumoasei Paris Hilton, tanarul spaniol, plecat de pe 11, si-a facut loc prin pluton si a dus o batalie crâncena pentru ultima treapta a podiumului cu unul din principalii adversari ai lui Nico Terol, francezul Johann Zarco. Din pacate, doua miimi l-au privat pe tanarul Maverick de primul podium al carierei.

In calificarile GP-ului francez, Vinales a confirmat faptul ca intrecerea din Portugalia nu a fost o intamplare, pilotul Blusens Avintia incheiind pe 3 si inregistrand prima plecare din prima linie, la abia a patra sa aparitie in campionatul mondial. Pole-ul a fost obtinut, nesurprinzator, de One-Man-Show Nico Terol, insa misiunea sa se anunta de data aceasta mai grea ca niciodata.

Protejatul lui Jorge Martinez Aspar a fructificat plecarea de pe prima pozitie si a incercat sa puna distanta intre el si pluton, insa un pilot a reusit sa stea lipit de el precum scaiul. Era vorba despre tânărul Vinales, care nu a cazut prada presiunii si a luat un start excelent. Desi in ritm la fel de bun cu cel al liderului, Maverick Vinales nu a aratat intentia de a ataca prima pozitie, multumindu-se sa stea ca o umbra in spatele lui Terol. Tururile curgeau, dar din partea debutantului tot nu vedeam nimic. Sa se multumeasca cu locul 2?

Raspunsul la aceasta intrebare a parut sa fie „Da” chiar si in ultimul tur, Vinales neschițând vreun atac asupra experimentatului Terol. Doua viraje ramase, Nico in continuare lider, totul parea jucat.

Cand nimeni nu se mai astepta, Vinales a explodat in virajul 13 si s-a strecurat pe sub motocicleta liderului de la general. Rookie-ul nu i-a permis lui Terol sa revina in virajul 14, inchizand perfect interiorul si intrand pe linia dreapta in pozitia de lider, pozitie de pe care a si luat steagul in patrațele.

Pentru 48 de miimi, Nico Terol se recunostea pentru prima oara invins in sezonul 2011. Pe atunci necunoscut Maverick Vinales reusise sa il scoata din lumina reflectoarelor, obtinand o victorie magnifica la abia al patrulea sau start in campionatul mondial.

Aceasta victorie făcea clar faptul ca in paddock-ul MotoGP se afla o noua stea, iar Maverick Vinales nu a dezamagit. Opt podiumuri obtinute ulterior, printre care si trei victorii, i-au asigurat titlul de „Debutantul anului” si un exceptional loc 3 in clasamentul general. Doi ani mai tarziu, Vinales cucerea si mult asteptatul titlu al clasei mezine, devenita intre timp Moto3, inregistrand clasari pe podium in 15 din 17 curse.

Spre deosebire de majoritatea campionilor clasei mici care intrau in conuri de umbra odata cu urcarea la Moto2, Maverick Vinales a impresionat si acolo si dupa doar un an a obtinut un contract la clasa mare alaturi de Suzuki. Ce a urmat nu mai are nevoie de nicio prezentare, Vinales aducand anul trecut la Silverstone prima victorie pentru gruparea din Hamamatsu dupa 9 ani.

Odata cu trecerea la Yamaha, Vinales are posibilitatea de a ataca titlul clasei regine si de a-si trece numele in paginile de istorie ale motomondialului. Spaniolul conduce in prezent clasamentul general, avand trei victorii din cinci curse, ultima obtinuta astazi, chiar pe circuitul de la Le Mans, cu plecare din pole position, dupa un duel de infarct cu marele Valentino Rossi.

Maverick ajunge astfel la a treia victorie aici in Franta, pe circuitul pe care s-a facut cunoscut in lumea MotoGP-ului si care pare sa i se potriveasca manusa.

credit foto – speedweek.com

Marile rivalități din Supercross – Ryan Villopoto versus Ryan Dungey

 

Sezonul 2013 mai avea doar patru etape. Runda de la Minnesota îl putea aduce pe Ryan Villopoto și mai aproape de titlul mondial cu numărul trei. Aflat în postura secondantului pentru al treilea sezon consecutiv, campionul din 2010, Ryan Dungey, avea o singură opțiune. Victoria.

Main Eventul avea o încărcătură aparte pentru Ryan Dungey. Se desfășura la Minnesota, în fața publicului local. De altfel, încă din cursele de calificări, Dungey a fost adulat de fanii veniți să-l poarte către o victorie.

Cele douăzeci de turure au început pentru cei doi Ryan. Cu toate că Mike Alessi a furat holeshot-ul, Villopoto l-a depășit într-o manieră foarte agresivă. Vechea rivalitate care ținea încă din juniorat se pare că n-a fost niciodată de Villopoto.

Campionul en titre s-a distanțat, dar, în spatele său, Ryan Dungey trecea la rândul său de concurență. Vreme de mai bine de zece tururi, Ryan Villopoto a condus nestingherit cursa. Dungey era însă pe urmele sale, iar ceea ce părea a fi o victorie facilă pentru Leul din Seattle s-a transformat în probabil cel mai frumoasă din ultimii ani.

Ultimele șase tururi i-au regăsit pe cei doi Ryan foarte apropiați unul de altul. Când Villopoto era rapid, Dungey plusa și invers. Villopoto face o greșeală care era cât pe ce să-l arunce de pe motocicletă, dar Dungey nu a fost pe fază și nu a reușit să treacă în frunte.

Broc Tickle a aruncat publicul în aer. Întârziat, pilotul Suzuki l-a aruncat pe eroul local, Dungey, în fruntea cursei, dar Villopoto a revenit imediat. A urmat probabil cea mai faimoasă poză făcută în ultimul deceniu.

Ryan Dungey și Ryan Villopoto au sărit concomitent secțiunea de ritm. Pentru moment, Villopoto și-a păstrat locul fruntaș, dar Dungey a mutat decisiv după secțiunea de obstacole și publicul era în extaz mistic.

De aici încolo, Villopoto și Dungey au schimbat rolurile. Villopoto era în postura vânătorului, iar Dungey în postura vânatului. Pilotul KTM și-a păstrat calmul și nu a mai fost ajuns până la final.

Toate eforturile disperate ale lui Ryan Villopoto au fost în van. Leul din Seattle a fost nevoit să se recunoască învins. Pentru Ryan Dungey, triumful în fața publicului local, era cel de-al 13-lea de la clasa 450.

O rivalitate superbă și-a atins apogeul aici. Între 2010 și 2014, cei doi s-au duelat pe diversele trasee ale campionatului mondial de Supercross și ale naționalului de motocross. Cu toate acestea, bătălia de la Minneapolis din 2013 a fost neegalată și foarte probabil va rămâne referința în materie de spectacol a Supercross-ului pentru mult timp de acum încolo.

În materie de palmares, Ryan Villopoto a avut mereu avantaj. În cele cinci sezoane petrecute la clasa mare concomitent, cei doi și-au adjudecat aproape toate titlurile, atât în Supercross, cât și în motocross, singura excepție fiind titlul național outdoor din 2014, adjudecat de Ken Roczen. Statistic, scorul a fost net favorabil pentru Ryan Villopoto. 6-3. Valoric, greu de spus, dar parcă patima incomensurabilă a Leului din Seattle și-a pus amprenta ceva mai mult în inimile fanilor din lumea întreagă.

 

credit foto: Transworld Motocross

16. Ken Roczen

Cel mai tânăr campion mondial din istoria motorsportului ocupă locul 16 în topul all-time propus de Wheelies.

Născut la 29 aprilie 1994, Ken Roczen este deja o legendă a motocross-ului, deși, nu a împlinit încă 23 de ani. Cu trei titluri în State și titlul mondial de la MX2 din 2011, cel supranumit Iron Ken are un palmares impresionant.

Roczen a debutat la profesionist în mai 2009, imediat după ce a împlinit vârsta eligibilă pentru a concura în campionatul mondial. Încă din primul sezon, copilul teribil din Mattstedt a scris pagini de istorie și este și acum cel mai tânăr câștigător de Mare Premiu din istoria motocross-ului.

În 2010, a ratat titlul la mustață, iar la finele sezonului a plecat de la Suzuki la KTM, acolo unde, în 2011, s-a încoronat campion mondial. Până în ziua de astăzi, Ken Roczen rămâne cel mai tânăr campion mondial din istoria motorsportului, la doar 17 ani și patru luni.

În 2011, suspansul a fost ținut de duelul dintre el și Jeffrey Herlings. Această rivalitate a dat unele dintre cele mai bune curse din istoria motocross-ului. Deloc rău pentru doi puști de 16-17 ani, nu-i așa?

Cariera lui Kenny a luat o turnură majoră începând cu 2012, atunci când, a decis să plece peste ocean. În 2013, Roczen a devenit campionul clasei 250 West și a făcut trecerea la categoria regină 450. Din nou, Roczen a uluit asistența și a devenit primul pilot de la Jeremy McGrath care se impune în cursa de debut la clasa mare.

Cu toate acestea, titlul la Supercross a fost amanetat cu lejeritate de către Ryan Villopoto, dar în sezonul de outdoor, Ken Roczen a devenit în premieră campion național la clasa mare, în sezonul de debut.

După un 2015 derizoriu, relația dintre el și KTM s-a deteriorat, iar în 2016, Kenny a semnat din Suzuki. În singurul an petrecut de Roczen la gruparea din Hamamatsu, a reușit să-și adjudece cel de-al doilea titlu național la clasa 450 și să devină vicecampion mondial la Supercross.

Honda i-a făcut o ofertă de nerefuzat toamna trecută, iar Kenny i-a urmat drumul idolului său, Jeremy McGrath și a semnat cu gruparea japoneză. Debutul lui 2017 a început furtunos, iar în primele două etape din Supercross, Ken Roczen și-a demolat competiția.

Din nefericire, o accidentare înfiorătoare l-a aruncat direct pe masa de operații pe Roczen. După nouă operații și numeroase zile fără efort, Iron Ken a declarat forfait pentru tot restul sezonului.

 

MotoGP Argentina – The Good, the Bad and the Ugly

 

Pilotii motomondialului de viteza au asigurat spectacolul si suspansul si in cea de-a doua etapa a anului. A venit timpul sa trecem in revista protagonistii si antagonistii GP-ului argentinian.

THE GOOD

Joan Mir

O noua prestatie de exceptie pentru pilotul Leopard Racing, care, plecat de pe 16, in numai 7 tururi a preluat conducerea. Desi a mai permis si altor piloti sa se perinde in fruntea clasamentului, finalul intrecerii a fost gestionat perfect de tanarul spaniol care si-a trecut in cont a doua victorie consecutiva, aratand inca o data ca este principalul candidat la titlul clasei mezine.

John McPhee

Scotianul de la British Talent Team a impresionat din nou, dubland performanța magistrala din Qatar, de data asta chiar cu plecare din pole. Sezonul dezastruos de la Peugeot pare a fi lasat in urma si McPhee se anunță un pion important in lupta pentru titlu.

Franco Morbidelli

Italo-brazilianul a oferit o noua demonstratie de forta, impunandu-se lejer chiar si fara plecarea din pole. Doar propriul coechipier i-a dat ceva emotii, insa „Frankie” a gasit antidotul si pentru mezinul familiei Marquez, obtinand astfel a doua victorie din tot atatea posibile si mărind ecartul fata de urmaritori la general. Vom avea oare parte de un scenariu asemanator lui Zarco in 2015?

Miguel Oliveira

Momentul de glorie al portughezului a fost cu siguranta sesiunea nebuna de calificari de sambata, in care s-a impus si a obtinut primul pole din cariera la clasa intermediara. Cursa lui a fost una linistita, apărându-si locul pe podium, dar neforțând inutil pentru victorie. Prestația sa solida a fost rasplatita cu un loc 2, prima clasare portugheza pe podiumul clasei Moto2 din istorie.

Maverick Vinales

Desi plecat de la coada liniei a doua, pilotul Yamaha Movistar a dictat ritmul intrecerii odata cu abandonul lui Marquez si a obtinut o noua victorie de rasunet, ce ii ofera un avans consistent la varful clasamentului general. Daca o va tine tot asa, foarte posibil sa incununam noul campion mult mai devreme decat am fi preconizat.

Valentino Rossi

Aflat la startul cu numarul 350 in campionatul mondial, veteranul competitiei a reusit din nou o cursa de recuperare excelenta, terminand al doilea, dupa ce plecase de pe 7. Destul de departe de victorie, dar un podium ramane un podium.

Alvaro Bautista

„SuperAlvaro” ne-a adus aminte in acest weekend de vremurile sale bune. Mereu acolo in fata pe durata antrenamentelor libere, spaniolul a reusit si o cursa de exceptie, ducand modesta motocicleta a lui Jorge Martinez Aspar pana pe locul 4.

Johann Zarco

Campionul Moto2 a aratat tuturor ca startul fulminant din Qatar nu a fost o intamplare, cocosul galic obtinand locul 5 dupa o batalie grea cu piloti precum Dovizioso, Pedrosa sau Aleix Espargaro.

THE BAD

 Enea Bastianini
Porecla de „bestie” pare a fi ceva de domeniul trecutului pentru tanarul italian. Un nou weekend extrem de slab, cu clasari dezolante atat in antrenamente, cat si in calificari si cursa, in care a si trantit motocicleta.
Mattia Pasini
Daca avea cineva nevoie de o prezentare a lui Mattia Pasini, a putut-o gasi in cursa argentiniana, cand veteranul a pus-o jos dupa ce ajunsese pe un loc de podium. Oare cum ar fi aratat liniile de clasament ale lui Pasini daca perioada sa petrecuta in motomondial ar fi fost in totalitate lipsita de astfel de evenimente? Cu siguranta mult mai bogate in aur, argint si bronz.
Jorge Lorenzo
Cvintuplul campion mondial a fost inca o data departe de pozitiile de top pe toata durata weekendului. Plecat abia de pe 16, Lorenzo a pus-o jos dupa doua viraje, punand astfel capat prematur unuia din cele mai negre GP-uri ale carierei sale.
Dani Pedrosa
La fel ca in Qatar, lupta micuțului Dani s-a dat la nivelul locurilor 5-6, departe de victorie sau macar de un loc pe podium. Spre deosebire de etapa inaugurala, Pedrosa nu a reusit nici macar sa se mentina in aceasta batalie, abandonand cursa dupa o cazatura.

THE UGLY

Marc Marquez
Sesiunea de calificari in care Marquez a demolat concurența ne-a dat de inteles ca vom avea parte de o cursa lipsita de suspans in ceea ce priveste invingatorul, ceea ce probabil s-ar fi si intamplat daca Marc nu ar fi trantit motocicleta dupa numai cateva tururi. Cu siguranta ca 25 de puncte nu i-ar fi prins rau, campionul fiind acum nevoit sa lege cateva victorii pentru a se apropia macar de liderul Vinales.
credit foto – motogp.com