16. Angel Nieto

Primul pilot de mare calibru al Spaniei este și cel mai titrat reprezentat al ibericilor. Numele său? Angel Nieto.

Născut la 25 ianuarie 1947, Angel Nieto Roldan este fără îndoială primul mare motociclist al Spaniei în campionatul mondial. Într-o epocă în care Peninsula Iberică domina la fotbal, Nieto a debutat sub auspicii favorabile în 1964, obținând un onorabil loc 5 la grand prix-ul spaniol.

Derbi avea să-i ofere această șansă, iar relația dintre Angel Nieto și Derbi avea să fie una epopeică mai târziu. Inițial, concurent doar în marele premiu spaniol, Nieto a progresat spre o carieră full time prin 1967.

Prima victorie și primul titlu vor veni în 1969, la clasa 50 cmc. Tandemul Derbi-Nieto nu avea însă să reziste prea mult timp, întrucât în 1973, spaniolul schimbă tabăra. Între timp un duel fantastic pentru titlul clasei 125 cmc a fost purtat în 1971. Pretendul? Un anume Barry Sheene. Învingător? Experimentatul Angel Nieto.

Perioada anilor ’70 a reprezentat dominația categorică a lui Nieto la clasele mici, 50 cmc și 125 cmc. Rând pe rând, Derbi, Kreidler, Bultaco și Minarelli, i-au așternut și mai mult poziția în hall of fame-ul motociclismului global, dar spaniolul era în continuare un underdog pentru fani.

Anii ’80 vor continua în aceeași notă triumfală, iar la finele lui ’81, Nieto sprijinit de această dată de Garelli, devine singurul și până acum unicul pilot cu titluri mondiale în trei decenii diferite.

Un ultim titlu în 1984 și o ultimă victorie în 1985 consemnează o longevivă carieră pentru riderul din Zamora. 90 de victorii în 183 de starturi și nu mai puțin de 139 de podiumuri reprezintă statistica unei prodigioase vieți de campion.

Din nefericiri, fanii nu l-au înțeles mai niciodată la adevărata sa valoare. Poate și faptul că nu a concurat la clasele mari, asemeni predecesorului Carlo Ubbiali, nu l-au făcut atât de popular în rândul maselor. Până la urmă, într-un rar moment de seriozitate, Barry Sheene, rivalul din 1971,  a pus punctul pe i și l-a definit succint pe Angel Nieto exact așa cum a fost.

Angel Nieto este unul dintre cei mai mari motocicliști din toate timpurile, iar cine contestă asta, cu siguranță, nu se pricepe deloc la motociclism.

17. Barry Sheene

Cel mai popular pilot al anilor ’70, Barry Sheene este primul reprezentant al Marii Britanii în topul Wheelies.

Alura de rockstar, carisma și priza formidabilă la sexul feminin au reprezentat doar o fațetă din personalitatea complexă a lui Barry Sheene. Dincolo de farmecul vieții de playboy, The Bionic Man a fost un racer pur sânge.

Prima dovadă a măiestriei sale a venit în 1971, atunci când a purtat un duel istoric cu mult mai experimentatul spaniol Angel Nieto, pentru titlul clasei 125 cmc. În cele din urmă, tinerețea nu a fost suficientă, iar Sheene s-a mulțumit cu titlul de vicecampion.

Periplul din Formula 750 din 1973 s-a soldat cu un titlu obținut într-o manieră mai mult decât convingătoare, iar Sheene acum era trecut la capitolul mari speranțe. Doi ani mai târziu, Suzuki îi pune la dispoziție o motocicletă competitivă cu care britanicul se putea bate de la egal la egal cu Yamaha lui Agostini.

Daytona 200 a reprezentat însă punctul de temelie pentru cariera lui Sheene. După o căzătură capturată pe camerele video, pilotul Suzuki a captat atenția prin felul său aparte de a fi. Astfel, a cunoscut-o și pe Stephanie, cea care avea să-i devină soție.

Tot în 1975, Sheene are prima cursă de calibru. La doar câteva după accidentul din antrenamentele de la Daytona, carismaticul pilot a dus o bătălie grea cu legendarul Giacomo Agostini, în Catedrala motociclismului, la Assen. Victoria a reprezentat descătușarea pentru Sheene, iar Ago s-a recunoscut învins.

1976 și 1977 au stat sub semnul dominației lui Bionic Man. Suzuki a aliniat la start un model perfect, iar Sheene a plusat printr-o serie de rezultate incredibile. Din aceste două sezoane, cea mai frumoasă cursă rămâne cea de la Mugello din 1976, unde s-a impus pentru doar 0.1 secunde în fața unei alte legende, Phil Read.

Apariția în 1978 a lui Kenny Roberts a schimbat puțin situația. Yamaha a lovit în plin în dominația celor de la Suzuki, iar Sheene s-a văzut amenințat pentru prima oară. Un al treilea titlu nu părea imposibil, dar Roberts a uluit asistența, debutând în Europa cu un sezon imperial.

Ultima mare cursă a lui Barry Sheene a fost la Silverstone în 1979. După nu mai puțin de 26 de schimbări de lider, britanicul a fost nevoit să se recunoască din nou învins după un duel de zile mari cu același Kenny Roberts, cel care afirmă și în zilele noastre, că rivalitatea a fost cea mai frumoasă din istorie.

Trecerea la Yamaha părea să-l readucă în prim plan pe Sheene, dar cariera sa a luat o turnură neașteptată. Din nefericire, după teribilul incident de la Silverstone, din 1982, britanicul nu a mai fost același pilot de dinainte, iar la finele lui 1984, a pus casca în cui.

Un campion deosebit, Barry Sheene a contribuit din plin prin popularitatea sa extraordinară la popularizarea motociclismului în lume. Nu putem uita nici contribuția sa deosebită la siguranța piloților, el fiind cel care a brevetat “cocoașa” care protejează spatele concurenților astăzi.

 

18. Eddie Lawson

Cel mai titrat pilot al anilor ’80, Eddie Lawson este primul american prezent în topul Wheelies.

De o precizie chirurgicală, dublată de o constanță văzută doar la Wayne Rainey, Mick Doohan sau Jorge Lorenzo, Steady Eddie,  a fost cel mai galonat pilot al anilor ’80. Dovada? Patru titluri mondiale, trei cu Yamaha și unul cu Honda stau ca exemplu perfect pentru ceea ce Lawson a reprezentat în motomondial în acele vremuri.

Cu un debut relativ crispat în 1983, pe post de vioară a doua pentru Kenny Roberts la Yamaha, americanul a devenit în 1984 omul de referință, mai ales după retragerea lui King Kenny  la finele sezonului ’83.

Un alt reper important în prodigioasa carieră a lui Lawson a fost trecerea de la Yamaha la Honda. După titlul cucerit cu cei din Iwata în 1988, Steady Eddie a încercat imposibilul, să devină primul campion în sezoane consecutive, cu manufacturieri diferiți.

Un pariu aparent riscant și un trio format din el, Gardner și debutantul Doohan pentru Honda s-a dovedit a fi câștigător, iar al patrulea titlu a fost câștigat cu echipa niponă, după un duel aprig pe tot parcursul sezonului 1989 cu Wayne Rainey, rivalul de la Yamaha.

Periplul la Honda s-a încheiat glorios și apoteotic, iar 1990 anunța un dream team pentru Yamaha. Kenny Roberts, acum în postură de team manager, forma The Evil Empire, așa cum era supranumită Yamaha în acel an.

Cu o distribuție demnă de Star Wars, Eddie Lawson și Wayne Rainey, cei doi americani păreau că vor fi principalii favoriți. O problemă cu frânele motocicletei în antrenamentele de pe Laguna Seca l-au aruncat în decor pe Lawson și totodată i-au încheiat șansele la al cincilea titlu suprem.

După episodul Laguna Seca 1990, cariera sa nu a mai fost aceeași. În 1991 a semnat cu Cagiva, dar sezonul de debut în cadrul formației italiene a fost mai degrabă modest și lipsit de rezultate. Totuși, o zvâcnire de orgoliu a venit la Hungaroring, în 1992, iar după o cursă strategică ca-n vremurile bune, Eddie Lawson a uluit asistența, obținând o ultimă victorie antologică, date fiind circumstanțele deloc favorabile lui sub raport tehnic.

Abordarea ermetică și precizia de metronom au stat ca trademark, iar puține au fost momentele în care a dat greș, constanța lui Steady Eddie fiind neegalată până la Jorge Lorenzo, un veritabil discipol de-al americanului.

19. Carlo Ubbiali

Primul superstar al Italiei s-a remarcat în debutul anilor ’50. Parteneriatul Ubbiali-MV Agusta a fost primul mare semn al dominației italiene în motomondial.

Înainte de Giacomo Agostini și Valentino Rossi, Italia a avut un nume la fel de sonor. De nouă ori campion mondial la clasele mici, Carlo Ubbiali a fost primul mare superstar din Peninsulă.

39 de victorii din 72 de starturi reprezintă palmaresul lui Ubbiali, iar cele cinci victorii de pe Isle of Man sunt dovada măreției sale. Dovada calităților sale au fost expuse în sezonul 1951, când pe o motocicletă Mondial și-a ilustrat valoarea sa certă și s-a impus la finele anului la clasa 125 cmc.

Instant, contele Agusta și Arturo Magni își vor îndrepta privirea din nou înspre el și îl readuc la începutul lui 1952 la squadra italiană. De aici încolo, totul este poveste, celelalte opt titluri adjudecat de Il Grande Carlo sunt câștigate fără drept de apel.

Ciudata decizie de a se retrage în plină glorie, la doar 30 de ani, a lăsat Italia fără un superstar adevărat în campionatul mondial de motociclism viteză. Totuși, pauză nu a fost prea lungă, deoarece un anume Giacomo Agostini a apărut pe firmament la mijlocul anilor 60 și a readus Peninsula în prim plan și la capitolul piloți.

Nu este deloc greu să judecăm aportul lui Ubbiali la popularizarea motociclismului în Italia, fără prezența sa carismatică poate nu ar fi fost aceeași poveste a curselor pe două roți în Peninsulă.

Din nefericire, după exemplul ulterior al lui Nieto, nici Ubbiali nu a concurat vreodată la clasa supremă, astfel încât, deși are același număr de titlu cu Mike Hailwood și Valentino Rossi, el nu poate plasat în aceeași galerie selectă cu aceștia. Cu toate acestea, marele Arturo Magni a susținut în repetate rânduri măreția lui Carlo Ubbiali pe motocicletele MV Agusta de la clasele 125 cmc și 250 cmc.

20. Jorge Lorenzo

Într-o inițiativă inedită în România, astăzi, 23 martie, Wheelies inaugurează un top 20 al motocicliștilor implicați în campionatul mondial de motociclism viteză.

 

Primul campion spaniol de la clasa supremă după 11 ani, Jorge Lorenzo este cu siguranță un subiect de studiu intens în materie de motociclism.

Aparent arogant și controversat, spaniolul de la Yamaha ascunde un talent impresionant în a stoarce totul din motocicletă, însă, fără a o brusca vreodată. Totodată, mai toți manufacturierii de pneuri l-au lăudat pentru exactitatea datelor oferite în sesiunile de teste, spaniolul fiind recunoscut pentru stilul său fin de pilotaj.

Abordarea metronomică și calculată, văzută la predecesorii săi, Agostini, Lawson, Rainey sau Doohan, nu este însă la fel de spectaculoasă, dar plusează din plin la capitolul eficiență. Două titluri mondiale consecutive la clasa 250 cmc ( 2006, 2007 ) au fost triplate de distincțiile de la clasa mare din 2010, 2012 și 2015.

Un luptător neobosit, dar tacit și extrem de încăpățânat, cel supranumit de fanii săi El Guerrero este fără îndoială unul dintre marile produse ale Spaniei în materie de motociclism. Marele său defect este atitudinea relativ rezervată, el nefiind vreun Hailwood, Sheene sau Rossi în materie de popularitate.

Jorge Lorenzo se impune în Qatar

Campionul mondial, Jorge Lorenzo s-a impus în prima etapă a sezonului 2016.

Ziua de sâmbătă l-a regăsit pe Jorge Lorenzo în postura de pole sitter. La startul cursei, șansele unei victorii Ducati erau și ele destul de mari, mai ales prin Andrea Iannone. Campionul en titre a pornit ca din pușcă în întrecerea qatareză, fiind urmat de Iannone, Rossi, Dovizioso și Marquez.

În debutul întrecerii, Andrea Iannone pierde controlul motocicletei și abandonează. În față Lorenzo a impus un ritm draconic, rulând mai ceva ca un metronom. Pilotul motocicletei cu numărul 99 a evadat încet, dar sigur înspre o victorie sigură.

În spatele său, Marquez, Dovizioso și Rossi și-au dat lupte grele pentru celelalte două poziții de podium. În cele din urmă, pilotul de la Ducati încheie pe locul secund, fiind urmat de Marquez și Rossi, cel care ratează podiumul in extremis.

Topul primilor cinci a fost completat de Dani Pedrosa. Pilotul echipei Repsol Honda a făcut față asalturilor lui Maverick Vinales, cel care a adus un onorabil loc șase pentru constructorul Suzuki.

Având în vedere că etapa din Qatar a fost prima, Jorge Lorenzo pleacă de aici din postura de lider al clasamentului general, cu 25 de puncte. Următoarea etapă a campionatului mondial de motociclism viteză va avea loc pe 3 aprilie, traseul Autodromo Termas de Rio Honda urmând să găzduiască Marele Premiu al Argentinei.

Thomas Luthi se impune după un start haotic

Elvețianul Thomas Luthi a câștigat cursa clasei Moto2 în Marele Premiu al Qatarului.

Startul cursei a fost marcat de un moment tragi-comic. Nu mai puțin de opt piloți, printre care Johann Zarco, Franco Morbidelli, Sam Lowes și Alex Rins, au furat startul. Rând pe rând, fiecare dintre ei au primit penalizări în conformitate cu regulamentul.

Pilotul echipei Interwetten, Thomas Luthi s-a detașat alături de Franco Morbidelli. În paddock-uri, zvonurile penalizărilor lui Morbidelli și Cortese deveneau tot mai puternice. În spatele lor, Luis Salom a recuperat teren și s-a angrenat în duelul pentru un loc pe podium.

În spate, printre cei penalizați, Johann Zarco a forțat din greu ca să ajungă în puncte. În cele din urmă, cerebralul pilot din Hexagon și-a asigurat locul 12 și patru puncte. Sam Lowes a greșit după ce a semnat cel mai rapid tur al cursei și a fost aproape de un abandon.

În ultimul tur, penalizările s-au făcut anunțate, iar Franco Morbidelli a ratat ocazia unui podium istoric în Qatar. Victoria i-a revenit în cele din urmă lui Thomas Luthi, după un duel intens cu pilotul italian de la Marc VDS Racing.

În urma penalizărilor, Luis Salom s-a văzut plasat pe poziția a treia, în timp ce ultima treptă a podiumului a fost ocupată de Simone Corsi, pilotul echipei Speed Up.

Având în vedere că suntem în prima etapă, clasamentul general al piloților coincide cu ierarhia de după întrecerea qatareză. Marele perdant al zilei și campionul mondial en titre, Johann Zarco, va avea o misiune dificilă în încercarea sa de a își apăra titlul obținut în 2015.

Următoarea întrecere a clasei Moto2 va avea loc peste două săptămâni, pe Autodromo Termas de Rio Hondo, cu prilejul Marelui Premiu al Argentinei.

Niccolo Antonelli fură victoria la photo finish

Pilotul echipei Ongetta Rivacold s-a impus după un thriller în cursa de la Moto3 din Qatar.

Startul cursei a pornit cavalcada de depășiri pentru poziția de lider. Rând pe rând, Binder, Fenati, Bulega sau Navarro și-au disputat întâietatea pe sinuosul traseul qatarez. Încet, dar sigur, un pluton fruntaș s-a distanțat și a controlat ferm întrecerea.

Brad Binder părea să fie favoritul pentru prima întrecere a sezonului, după ce a ținut în frâu poziția de lider pentru o bună bucată de timp. Nici Romano Fenati sau Niccolo Bulega nu s-au lăsat mai prejos, iar ultimul, la debutul în mondial, a făcut o figură frumoasă.

Finalul întrecerii ni l-a readus în prim plan și pe Enea Bastianini, dar italianul de la Gresini a fost mult prea în spate pentru a emite pretenții la victorie. Totuși, ocupantul poziției a treia în campionatul precedent a recuperat câteva poziții.

Pe ultima linie dreaptă, Niccolo Antonelli a forțat și a furat victoria la photo finish. Brad Binder a recuperat penalizarea din calificări și a încheiat pe 2. Podiumul întrecerii din Qatar a fost completat de Peco Bagnaia, astfel, toți constructorii au avut câte un reprezentant în top 3.

Romano Fenati și Enea Bastianini au completat primele cinci poziții, în timp ce Niccolo Bulega a debutat cu brio la clasa mezină. Pilotul patronat de Valentino Rossi a arătat că e un pariu demn de luat în calcul pentru campionat.

Având în vedere că aceasta a fost prima etapă, clasamentul general coincide cu ordinea din cursă. Niccolo Antonelli a obținut cele 25 puncte aferente victoriei și pentru moment este lider la general.

Următoarea cursă a clasei Moto3 va avea peste două săptămâni pe circuitul Autodromo Termas de Rio Hondo din Argentina.

Marc Marquez, referința în warm up

Marc Marquez a fost cel mai rapid pilot în sesiunea de warm up de duminică după-amiază.

Dublul campion mondial, component al echipei Repsol Honda a consemnat un tur reper cronometrat în 1:55.400, dictând tonul celor 20 de minute. El a fost secondat de Maverick Vinales.

Pilotul echipei Suzuki a continuat să demonstreze un ritm de cursă foarte bun, iar un prim podium la clasa regină nu este deloc exclus. Podiumul acestei sesiuni de warm up a fost completat de campionul mondial en titre, Jorge Lorenzo.

Valentino Rossi a ocupat poziția a patra, fiind în aceeași notă cu sesiunea de calificări de ieri. Italianul de la Yamaha a fost urmat de conaționalii săi, Andrea Iannone și Andrea Dovizioso, componenții echipei de uzină Ducati.

Marea dezamăgire a sesiunii de warm up a fost reprezentată de Dani Pedrosa. Coechipierul lui Marquez de la Repsol Honda a fost șters și a încheiat doar pe un modest loc 13, la mare distanță de fruntașii grilei.

Startul întrecerii de la MotoGP va avea loc astăzi, 20 martie, la ora 20.

Qatar 2007 – Primul glonț tras de Stoner

Articol semnat Andrei Caracaleanu.

Runda inaugurală din Qatar avea să dea startul unui sezon 2007 în care multiplul campion mondial,Valentino Rossi, era în postura inedită de a nu fi campion mondial în exercițiu, după ce pierduse titlul din 2006 în ultima etapă în favoarea lui Nicky Hayden, fapt ce a pus stop celor 5 ani in care Moto GP-ul a avut acelasi campion

Circuitul din Losail îl regăsea în pole position în 2007 pe pilotul italian care a reușit să-și stăpânească demonii calificărilor în dauna lui Casey Stoner, aflat la primul sezon cu echipa Ducati. Australianul a fost urmat pe grila de start de americanul  Colin Edwards, coechipierul lui Valentino Rossi de la Yamaha.

Deși puțini s-ar fi așteptat, în cursă, Il Dottore și Casey Stoner au schimbat pozițiile intre ei încă de la finalul primei linii drepte atunci când italianul ajunsese până pe locul 3,unde, într-un final, s-a clasat Dani Pedrosa care nu a reușit sa facă față ritmului draconic impus de cei doi piloti. Cel mai bun timp în cursă a fost stabilit de ducatist,un 1:56:528. Rezultatul a fost unul neașteptat dată fiind dominația Yamaha din testele de iarnă,Rossi venind dupa 2 victorii consecutive pe circuitul din desert, în 2005 și 2006.

La clasele inferioare câștigătorii au fost Jorge Lorenzo la clasa 250, plecat și din pole. La clasa 125 învingătorul a fost  Hector Feubel. Pentru a completa podiumul,acestia au fost urmati de Alex de Angelis pe pozitia secunda si Hector Barbera pe un loc 3 ( clasa 250 cmc) si respectiv de Gabor Talmacsi care obtinuse pole positionul si de cehul Lukas Pesek (clasa 125 cmc).

Debutul stagiunii nu a fost apogeul pentru Stoner, ci doar descătușarea spre un titlu mondial mult meritat. O evoluție deosebită a australianul, cotat cu șansa a doua, a ilustrat capacitățile motocicletei Ducati, cea care avea să domine într-o manieră autoritară întregul sezon 2007.